Despre   Contact   Articole   Blog
 

Cum să sistematizăm Bucureștiul

Cincinat Sfințescu - Arhiva pentru Știința si Reforma Socială, 1929
A) I. În "Arhiva pentru Știința si Reforma Socială", anul I, pag. 678-707, am căutat să arăt cum trebuia privită la acea dată (1919) chestiunea sistematizării Bucureștiului, adică prin prizma condițiunilor speciale de realizare dela noi. Am vrut să demonstrez atunci că sistematizarea unui oraș cum este Capitala Țării noastre, formeaza o problema mai mult de ordin social și economic, decât de aplicare directă a regulelor artei urbanistice (1) importate din Apus, regule stabilite acolo pe calea evolutivă socială. Deaceea m-am ocupat atunci in special de mișcarea ideilor sociale si administrative din trecut, privitoare la transformarea aspectului Capitalei.
Am rămas atunci, in conștiința mea, dator "Arhivei" cu o urmare la acel studiu, urmare mai mult de ordin constructiv decât critic. Am așteptat până acum să văd influența ideilor ce căutasem a răspândi prin acel început. Au trecut aproape 9 ani și de atunci s-au întâmplat în administrația comunală multe evenimente, fie economice, fie legislative, care ar fi putut influența adânc in bine, sistematizarea Bucureștiului. Dar ocaziile au fost pierdute. Și astăzi, dacă din punct de vedere al realizărilor urbanistice in Capitală nu putem spune că stăm mai rău ca in 1919, sunt insă convins că mai nimic fundamental nu s-a schimbat la noi din vechile concepții administrative și că îmbunătățirile real urbanistice ce s-ar putea enumera că s-au adus în acest interval de timp, nu sunt de adâncime.

2. Este totuși util să însemnăm aici in treacăt, care sunt evenimentele și ce influență au avut ele asupra sistematizării Capitalei dela 1919 încoace.

a) Planul regulator al alinierilor din Capitală, de care ne-am ocupat în studiul sus-menționat, anume la numărul 22, a fost aprobat de Consiliul de Miniștriși decretat in 18 Aprilie 1921. Proiectul de lege ce propuneam ce acea ocazie, și care ar fi asigurat aplicarea și dezvoltarea chiar a planului, a rămas până acum tot in cartoanele Ministerului de Interne și pare a fi înmormântat.
Cu acel plan regulator s-a pus oarecare regulă în alinierile clădirilor noi; cu el s-a luptat adesea, ca o pavăză, la apărarea intereselor generale față de cele particulare, deși nu totdeauna cu succes. După divizarea Capitalei în sectoare, organizare tânără și cu multă virilitate autonomică (1926), asaltul la dezagregarea planului regulator a fost mult înăsprit, iar planul regulator nu a mai putut fi apărat cu aceeași eficacitate. Grija de mai înainte ce aveam că nici acel plan "economic" nu va fi respectat pe motive juridice și financiare, s-a dovedit îndreptățită, fiindcă pe fiecare zi se renunță de către Primărie la înca o prevedere din plan, chiar măruntă, și care n-ar fi cerut sacrificii prea mari financiare.
b) Împrumuturi comunale deși s-au făcut (de ex. cel din 1921 de 100 milioane lei nominal, sau cel prin Casa de Depuneri din 1926) - și s-ar fi putut face mai multe - totuși Administrația Comunală nu s-a gândit să le întrebuințeze pentru lucrări permanente de sistematizare, ci numai pentru realizări imediate (măturat, stropit, pavat), deși realizările imediate, întreținerile, se fac din venituri ordinare. S-au pierdut condiții de cumpărare de imobile foarte avantajoase pentru realizarea prevederilor mari ale sistematizării și condiții de valută la împrumuturi cu care nu ne vom mai întâlni curând. Bulevardele Brătianu și Colței (până la podul Șerban Vodă) care vor forma artera nord-sud a orașului, ar fi costat, ca exproprieri, pe atunci circa 280 milioane lei (2). Astăzi numai patru imobile de pe Bulevardul Brătianu, între Str. Wilson și Universitate, costă circa 50 milioane lei! Pentru o centură de plantații la periferia Capitalei, s-ar fi plătit atunci 8-10 lei mp; astăzi 70-150 lei mp. Pentru o împădurire din cuprinsul centurii de fortificații, 20-30 mii hectarul; astăzi cu sutele de mii de lei hectarul.
În legătură cu înlesnirea bugetului Comunei pentru plățile datorite la exproprieri trebuie menționată și modificarea parțială din 1923 a legii de exproprieri. Această modificare este mai mult un incident legislativ (provocat din inițiativa d-lui. Dr. I. Costinescu) decât executarea unui program legislativ care să pună pe noi baze activitatea de sistematizare a orașelor (3), speranță ce aveam, îndreptățită mai ales după ce noua Constituție din 1923 a luat ființă. În rezumat, nu putem cita nici o organizație nouă in materie legislativă sau financiara având un rol însemnat la sistematizarea orașului.
c) Cassa Lucrărilor Orașului care ar fi trebuit și ar fi putut fi organizată de legiuitor in 1894 ca să poată realiza cu ușurință prevederile planului regulator ce urma a fi alcătuit, a fost continuu neglijată si chiar declarată de administrația comunală ca neexistentă. După împărțirea orașului in sectoare (1926), aceasta organizație a devenit de fapt neexistentă. În acest timp legiuitorul francez caută a înființa ceva similar prin art. 8 al legii din 19 iulie 1924. Această "Cassă" nu mai are acum nici o influență asupra activității sectoarelor comunale în această materie. Nici măcar planul de sistematizare nu mai constituie un fir conducător pe tot cuprinsul orașului. O voință unică în urmărirea realizărilor nici nu poate avea ființă în organizarea actuală care nu poate rămâne cum este.
d) Construirea și extinderea periferiei orașului s-a făcut tot după obiceiul pământului. Nici o măsură eficace de producțiune (4) a locuinței muncitorești, adică dezvoltată prin adevărate "cité-jardins", cum, în această epocă, s-au realizat în toate țările occidentale. Nu s-au făcut legi de comasare a proprietăților și reparcelare a lor; nu s-a ajutat realmente construcția ieftina (5); nici cel puțin amenajarea rațională a terenurilor periferice pentru a se dezvolta pe ele locuința muncitorului (6) nu s-a încercat. S-ar fi putut organiza măcar poliția și administrația periferică spre a înfrâna specularea sălbatică a nevoiei de locuință a muncitorului și apoi întinderea hidoasă a mizeriei periferice. Dar nici aici nu a fost o singură și permanentă conducere, cu toata gravitatea situațieiși urgența măsurilor ce se impuneau.
e) Asigurarea plantațiilor publice în zona interioară și exterioară orasșului. Un început îmbucurător de ordin estetic s-a făcut prn înființarea "Cassei Grădinilor" cu legea din 21 mai 1923, rod al acțiunii d-lui. Dr. I. Costinescu. Consiliul de Administrație al acestei Casse, format din oameni cu multă dragoste pentru acest oraș, dar care ar trebui completat cu specialiști în toate ramurile conexe unei astfel de activități, se ocupă îndeosebi de amenajarea grădinilor publice existente din oraș. Noi vedem însa rolul acestui consiliu mult mai larg; nu numai amenajarea grădinilor publice existente, dar și crearea altora noi; a supraveghea și evoluția grădinilor particulare; a achiziționa terenurile pentru spațiile libere necesare și repartizarea lor justă pe suprafața interesată, fie interioară orașului, fie exterioara, potrivit planului regulator. Aceste lucrări ar fi tot în rolul Cassei Grădinilor. Deci un program de grădini in interior, de livezi și păduri in exteriorul orașului.
Ministerul Agriculturii, care în acest timp putea fi de un folos imens viitorului Capitalei în această privință, nu a înțeles problema. Terenuri vaste provenite din expropriere de moșii în cuprinsul centurii de fortificații a Capitalei, în loc să fie afectate la împăduriri, de o necesitate necontestabilă în această parte, Ministerul le-a lotizat pentru diverși funcționari, care nu au să-și clădească case prin acele locuri improprii nevoilor lor. (fig. 1).
Cum să sistematizăm Bucureștiul: Figura 1 - Plantațiile în zona Municipiului București
Cât privește Parcul Național, deși Statul a cheltuit cu exproprierile de la 1921 până astăzi, circa 61 milioane lei (7), realizarea lui de fapt, nu a progresat. Din contră, s-a complicat cu un serios litigiu între Primăria Municipiului București și Ministerul de Război (8), care s-a stabilit și clădit în viitorul parc ca un proprietar uzurpator.
Până cănd se vor organiza și aceste chestiuni, de ordin silvic, și bruma de plantații ce mai există în zona Capitalei va dispare. Și cu ea, singura ornamentație și singurul filtru existent al aerului în acest oraș.
f) Legea Uzinelor Comunale București, din 21 iulie 1923, este desigur un eveniment important care influențează indirect sistematizarea Capitalei. Alimentarea cu apă, cu electricitate și canalizarea orașului, sunt lucruri de interes imediat și de aceea făuritorii acestei legi, printre care în primul rând cităm pe d-l. Dr. I. Costinescu, au căutat a rezolva problema în mod cu totul independent, spre a o dezlega de orice conexiuni care i-ar fi complicat pentru un moment soluționarea. S-au comercializat deci prin lege aceste întreprinderi, dar conducerea lor s-a înstrăinat prea mult de planul de sistematizare al orașului: Independența totală a U.C.B. Ceea ce părea și pare încă a fi un avantaj, are să devină în curând un dezavantaj al acestei organizări. Nici cei ce se ocupă cu sistematizarea orașului, nici consiliul de administrație al Uzinelor Comunale nu cunosc țelurile ce le urmăresc reciproc. Cu greu cele două organizații se pun de acord când vreo dificultate apare. Și acest consiliu de administrație ar trebui să-și completeze formația în sensul cum am arătat că e nevoie să se procedeze la Casa Grădinilor.
g) Legea pentru unificarea administrativă, care a început a se aplica din anul 1926, a încercat să se ocupe și cu problema sistematizării orașelor (art. 69) și cu realizarea prevederilor acelor planuri prin mijlocirea programelor de activitate obligatorii pe câte opt ani.
Pretenția acestei legi de a rezolva totul s-a dovedit nejustificată, deoarece până astăzi încă orașele nu au nici planuri de sistematizare, nici programe de lucru. Ceea ce pentru noi însă este un rezultat prevăzut. Chestiunile edilitare și de sistematizare sunt prea succint tratate în aceasta lege, și cred că nu greșesc dacă afirm că acele capitole nu prezintă un real progres față de legea de organizare a comunelor urbane din 1894 și mai ales față de aceea a Casei Lucrărilor Orașului București. S-a simțit chiar nevoia a ne convoca primarii orașelor la niște conferințe pentru explicarea acestor capitole ale legii (9), conferințe însă care, am impresia, nici ele nu au reușit a da impulsul administrativ necesar.
i) Legea de organizare a Municipiului București din 1926 constituie desigur evenimentul cel mai hotărâtor în mersul sistematizării orașului. Acea lege în loc să fie concepută numai pe ideea descentralizării execuției, a realizat de fapt mai ales descentralizarea în conducere, dusă până la o autonomie periculoasă a sectoarelor. Efortului financiar făcut de populațiune în acest timp - și s-ar putea demonstra - nu i-a corespuns în aceeși măsură, până acum, și realizările în sistematizarea orașului. Ceea ce prevăzusem (10). Din nefericire legea a lăsat mai multe chestiuni de interes vital neorganizate și a dat naștere la o sporire considerabilă de cheltuieli și lucrări birocratice parazitare (11), în completă discordanță cu principiile de organizare a muncii (12). Această sporire de cheltuieli s-a resimțit și asupra realizării planului de sistematizare, după cum se vede din graficul ce arătăm (fig. 2) al cheltuielilor pentru exproprieri, în vederea executării planului de sistematizare, în raport facute cu veniturile orașului (a se compara cu graficele date in "Arhiva Sociala pag. 694, anul I").
Cum să sistematizăm Bucureștiul: Figura 2 - Sumele cheltuite pentru exproprieri față de cheltuielile totale ale orașului repartizate pe ani
Când comparăm că într-un oraș ca Alexandria (Egipt), modern și aproape sistematizat, în bugetul pe anul 1927, cu un venit total de circa 850 milioane lei, s-a deschis un credit de circa 250 milioane lei numai pentru sistematizarea și înfrumusețarea orașului, avem dreptul să nu fim mulțumiți de sacrificiul ce a făcut în același an Capitala noastră, oraș vechi și încâlcit, care în același an nu a cheltuit decât 24 de milioane lei pentru sistematizarea lui, dintr-un buget cu venituri totale de 1.152 milioane lei, adica abia ceva mai mult de 2%. (13)
Trebuie să recunoaștem însă că legea nouă de organizare a Municipiului a avut și unele influențe în bine: a făcut să se cerceteze mai de aproape forțele financiare ale masei contribuabililor; dezvolta unele emulații între diferiți conducători de sectoare; tinde la a intensifica mai mult activitatea comunală la periferie decât în centrul orașului. Mai ales partea bună a legii este aceea că a întins zona pusă direct sub controlul administrativ al orașului până la centura de fortificații. Bucureștiul merge de acum prin aceasta, spre faza sistematizării quasi-regională. În rezumat acum activitatea consiliului comunal a dovedit mai mult de detaliu și mai puțin de generalități; și, cel puțin în aparență, planul de sistematizare al Capitalei indică progres, deși de fapt planul în sine nu a atacat încă toate generalitățile. Ceea ce recomandăm pe viitor este o cale de mijloc: să se ia din sistemul unitar de administrare trecută a Capitalei partea bună și să se oprească numai părțile din felul de administrație actuală care într-adevăr s-au arătat folositoare. Sistemul actual, cu legea actuală, din punctul de vedere al sistematizării Capitalei, le privim că formează numai o fază de experiență, de tranziție, care ar putea conduce la un regim științific perfecționat. Proiectul de lege inițial pentru organizarea Capitalei, după câte știm, era mai complet și da o deosebită atenție bazelor sistematizării acestui oraș. Dar din motive de oportunitate nu s-a luat în considerare in totalitatea lui, ci s-a supus Parlamentului numai capitolul referitor la compunerea Consiliului Comunal, cu mici frânturi de prin celelalte capitole ale proiectului.
i) Tot ca eveniment, dar mai în directă legătură cu sistematizarea orașului, considerăm și noul regulament pentru construcții și alinieri al orașului precum și acela al comunelor suburbane.
Regulamentele acestea, care erau în studiu încă înainte de război, s-au reluat după război, și multe comisii s-au format și transformat, prin multe consilii ele au trecut sore aprobare, până să ajungă să fie puse în aplicare, adică în ianuarie 1928. De aceste regulamente ne-am ocupat adesea (14), în aliniamente generale. Ele au ieșit însă spre aplicare având cu totul altă structură decât cea pe care o urmăream. Totuși aceste regulamente pot servi ca un accesoriu de mare folos pentru sistematizarea orașului și a comunelor suburbane vecine, deși sunt încă insuficiente, fie din cauza lipsei unei legislații pe care să fie bazate unele din prescripțiile lor, fie din cauza timidității prescripțiunilor, sau multor lipsuri.
O lacuna mare in regulamentarea actuală este lipsa unui regulament privitor la parcelările de terenuri din cuprinsul orașului, mai ales când se deschid cu această ocazie străzi sau pasaje noi. Deși de peste doi ani un proiect a fost adoptat de Consiliul Comunal, formalitățile pentru aprobările superioare necesare punerii lui în aplicare durează și astăzi. Astfel ne găsim în faza că avem regulament pentru parcelări aplicabil în exteriorul Capitalei, dar nu avem încă unul pentru interiorul ei. Iată încă un motiv pentru care periferia orașului se dezvoltă dezordonat.
j) Un pas important ce s-a făcut pentru alcătuirea științifică a unui plan de sistematizare regional este ridicarea planului topografic al Municipiului până la centura de fortificații, prin metoda fotografiei din avion (15). Aceastaă lucrare s-a început in cursul anului 1927 de către Compania Aeriană Franceză din Suresnes (Seine) și în cursul acestei veri va fi complet gata, împreuna cu noul nivelment al orașului (16). Fără a avea oglinda situației actuale a regiunii, nu s-ar fi putut alcătui o prevedere serioasă pentru viitor.
3. Din cele arătate până aici rezultă că în acești ultimi 9 ani s-au petrecut destule fapte care ar fi trebuit să schimbe aspectul Capitalei noastre. De ce efectele atunci sunt așa de slabe? Fiindcă toate aceste acțiuni s-au petrecut fără o sistematizare, fără un program urbanistic, ci au fost inspirații conduse de considerente accidentale.
Este cert însă că opinia urbanistică s-a dezvoltat în acești ani și la noi, și că această opinie poate conduce în viitor la organizări și poate și la înfăptuirea prevederilor unui plan de sistematizare regional al Bucureștiului. (17)
Căci în acest sens sunt trei forțe care activează acum: a) specialiștii urbaniști, care cunosc că planul regulator în vigoare al zonei interioare a Capitalei nu formează decât o primă etapă spre planul definitiv și complet urmărit; b) interesații, de diverse categorii, care pe orice cale vor să dărâme cât mai devreme actualul plan de sistematizare, care nu le convine; c) mare public, care, observând încetineala și adesea și incoerența administrativă în felul cum se execută multe lucrări în Capitală, și care necunoscând relația administrativă ce există între un plan de sistematizare și acele lucrări, își inchipuie că nu există nici un plan de sistematizare, și deci reclamă unul vizibil, palpabil, pe toate căile și cât mai urgent.
Prin urmare, ne apropriem de ceasul când se va porni la întocmirea unui plan regional de sistematizare al Municipiului București, în urma unor studii și documentări cmplete, cu mijloace juridice și administrative necesare, și cu resursele financiare suficiente. Atunci acest plan se speră că va putea intra în toate detaliile și va avea un caracter permanent și de realități. Mi-e teamă însă de acea clasă a interesaților, destul de numeroasă, ea fiind formată din mai multe specii, nu cu influențe neglijabile în mecanismul motor: a) în primul rând menționez pe aceia dintre proprietari care speră că, după ce vor înlătura actualul regulator, ce nu le convine, vor trage ba;anța viitorului in favoarea lor; b) altă specie este a celor care nu înțeleg să se facă ceva fără "competența" lor în materie, recunoscută numai de ei, și aceasta mai mult din spirit de reclamă, decât din dorința sinceră de a munci. Aceștia sunt cei mai periculoși, căci ei deformează soluțiile adevărate ce trebuiesc date problemelor care se pun; c) în fine, specia celor ce au interesul să declare întotdeauna că nu este nici o normă de sistematizare stabilită, pentru a justifica actele lor dezordonate. Aceștia doresc dărâmarea completă a planului actual regulator, dar vor și in viitor piedici de tot felul la înlocuirea lui cu altul care le-ar impune pe viitor în mod mai viguros calea de urmat.
Deși mijloacele actuale nu sunt în stare a realiza nici măcar planul regulator economic în vigoare (18), legea nouă de organizare a Municipiului București, regulamentul nou de construcții și alinieri, forțele interioare și exterioare administrației comunale de care a vorbit mai sus, experiența din ultimii 9 ani și mai ales speranțele la concurs mai favorabil de împrejurări, precum și noul plan foto-topografic al regiunii Capitalei, ne îndeamnă a păși cu oarecare încredere la întocmirea planului de sistematizare regional al Capitalei. O decizie a d-lui Primar al Municipiului a și instituit o primă comisiune de pregătire a lucrărilor (19). Pentru a nu pierde vremea și rătăci în viitor pe căi greșite, propun dar spre rezolvare următoarea problemă de ordin constructiv, după ce am făcut această revistă critică pe care am voit să o reduc cât mai mult, cum promisesem de la început: Cum să sistematizăm Bucureștiul?.


B) Regulile urbanistice sunt stabilite, în ce privește procedura de urma la alcătuirea unui plan de sistematizare, atunci când problemele generale de rezolvat s-au formulat. Spre a ajunge deci la aplicarea acelor reguli trebuie mai întâi să ne fixăm definitiv asupra felului cum vrem saă sistematizăm regiunea Bucureștiului.
Și tocmai aici este marea greutate. Aici întâlnim la noi haosul de idei. În acest punct trebuie să ne concentrăm spre a descoperi adevărul.
De aceea primul studiu ce am publicat in "Arhiva" în 1919 l-am intitulat "Cum să privim chestiunea sistematizării Bucureștiului?". Înțelegem prin aceasta, în ce sens să ne grupăm ideile despre viitorul București?
De astă dată ne punem problema ceva mai complex, căci trebuie să prevedem sistematizarea unei regiuni întregi: Bucureștiul și zona lui până la fosta centura de fortificații, adică a unei suprafețe de 36.000 hectare.
4. Spre a simplifica problema, vom cerceta caracteristica dezvoltării constructive a acestei regiuni pe care voim a o sistematiza. Ne apare de îndată că ea se poate împărți în trei zone cu caractere cu totul distincte acum, și desigur și într-un viitor mai îndepărtat: a) zona metropolei propriu-zisă; b) zona comunelor suburbane (viitoarele orașe satelit) și c) zona cea mare, numită non aedificandi. Această separație este o caracterizare generală a planurilor regionale pe suprafețe întinse, și se aplică și în cazul de față pentru un viitor chiar mai îndepărtat. Pentru orașele foarte mari și din țările industriale (precum Statele Unite) concepția sistematizării lor viitoare (Robert Whitten) rezidă în formarea unui miez central (metropola), cu orașe satelit specializate și răsfirate în o mare zonă non aedificandi ca și sateliții unui astru în spațiul ceresc (20).
Partea dificilă a problemei începe însă, când ne întrebăm cum trebuie dezvoltată în viitor zona interioară a Capitalei (metropola) și care vor fi raporturile ei de coexistență și dezvoltare cu suburbanele (satelitele)?
Această întrebare nu ne-o punem numai din punct din vedere geografic ori istoric sau de știință aplicată, dar și din punt de vedere estetic, sociologic și chiar filozofic.
Din aceleași puncte de vedere va trebui să examinăm și când vom stabili concepția noastră asupra viitorului comunelor suburbane și a zonei înconjurătoare acestui sistem de aglomerațiuni, deși aglomerațiunile sufăr uneori influența unor forțe câteodată tainice (21), alte ori a unor forțe cu greu de prevăzut valoarea lor viitoare. Aceste considerațiuni furnizează și un alt mod, mai complex, de a formula problema pe care cu altă ocazie am enunțat-o: stabilirea nevoilor reale ale aglomerațiunii, de orind material, moral și intelectual.
Considerația însă care trebuie să predomine în hotărârea noastră și să formeze punctul de plecare este aceea că transformarea unui oraș nu poate decât să urmeze schimbările sociale ale cetățenilor ei. În urbanism unii cred că această transformare tinde a se uniformiza în toate țările spre o viață intens colectivă în orașe, materializată într-o concentrare maximă a clădirilor și a locuințelor (22). Asemenea idei au ajuns astăzi să fie utilizate ca și o modă, iar nu înțelese că sunt născute din nevoi speciale locale. De fapt evoluția societății în felul de a trăi, de a se mișca, are în ea o impulsie constantă de ordin etnic și geografic. Orice încercare nenaturală de desrădăcinare a acestei materializări, de înlocuire a realului, va da greș, iar erorile comise prin asemenea planuri de sistematizare vor costa foarte scump pe cei ce le vor suporta. Dar mai sigur este că planurile proiectate vor rămâne numai pentru expoziție (23).
Orașul București și împrejurimile lui au fost și se pregătește a fi ocupat de români, cu toate că elementul străin de fondul etnic va fi imposibil de evitat, cu atât mai imposibil cu cât un oraș este mai mare.
"Și românul se adaptează mult mai greu la ideea de a despărți locul de activitate de cel de odihnă. De aici păstrarea curților și grădinilor mari și depărtarea dintre gospodării chiar la periferia orașelor formează tipul răsfirat cel mai caracteristic al aglomerațiunilor din țara noastră, atât prin extensiunea lui cât și prin unele trăsături originale care contrastează cu cele mohorâte și aproape total lipsite de verdeață ale germanilor, unugurilor, turcilor, bulgarilor. Acest tip răsfirat este un produs autohton al mediului fizic și al ocupațiilor care se leagă de vechimea așezărilor poporului carpatic în dealuri, în părțile împădurite ale câmpiei și pe culmile podișurilor" (24).
Aceste cercetări ne conduc dar la ideea că și la București chiar, nu vom putea avea o trecere repede, nenaturală, de la tipul răsfirat la tipul "supraconcentrat", fără regiuni de tranziție măcar după tipul adunat. Această concluziune, coroborează și cu cele expuse în studiul nostru precitat (25) din punct de vedere economic, tehnic și chiar estetic. Dar această problemă poate fi cercetată și din punct de vedere filozofic.
Fericirea societății, la care trebuie să contribuie și un plan de amenajare urbană, ne-o imaginăm mult mai greu într-un oraș de zgârâie-nori ocupat de oameni-mașini-tip și sugrumați de griji în lupta vieții, decât într-unul în care individualitatea își poate găsi loc spre a trăi în parte și în contemplarea naturii. Orașul cel mai căutat rămâne deci acela care poate oferi mijloc de trai, la toate felurile de manifestare a geniului omenesc. De aceea și la București propunem o dezvoltare treptată pe zone, în spațiu și timp. O asemenea concepție corespunde mai bine și la o adaptare viitoare la evoluția naturală a orașelor, confirmată și de congresul internațional pentru amenajarea orașelor ținut la Amsterdam în 1924. În acel congres s-a recomandat ca orașele mari să nu se întindă ca un ocean de case, ci să se formeze orașe-satelite, înocnjurate cu centuri de verdeață permanente. Planurile regionale de amenajare, nu prea rigide, sunt necesare pentru orașele mari, la studiul cărora se va da o deosebită atențiune problemei circulației automobile comunale și intercomunale (26).
5. Ținând dar seamă de principiile de mai sus, rezultă că planul de amenajare viitoare trebuie să prevadă pentru metropolă (capitală) o dezvoltare gradată a concentrării clădirilor, deci a activității: a) zona centrală (cea de muncă), cu clădiri înalte, dar cu maximum de 5-6 etaje și unde în cazuri excepționale se va admite și clădirea zgârâie-nori (27), exclusiv pentru desfășurarea în ele a muncii colective din timpul zilei; b) zona periferică, de odihnă, cu locuințe pe cât posibil familiale, sau cel puțin cu câte o curte familială la fiecare locuință și unde clădirile să nu treacă de trei etaje. Industriile, mai ales cele de prima clasă după legea franceză din 19 Decembrie 1917, vor trebui să fie eliminate din metropolă (28), și organizate pe baza specialității sateliților (suburbanelor). Metropola va fi înconjurată de o centură de plantații cât mai largă, care la București este de preferat a fi formată din pomi de umbră.
Comunele suburbane vor fi amenajate pentru specialități de producțiune și vor cuprinde câte o zonă industrială și alta de locuințe mai rare, însă cu câte un nucelu comercial având o construcție ceva mai deasă.
Fără o documentare specială nu s-ar putea preciza de acum tendința specializării fiecăreia din cele 10 comune suburbane ale Municipiului București.
Să nu ne închipuim însă că acest program pentru 40-50 de ani, poate și mai mult, se va realiza dintr-o singură etapă. În prima fază evoluția urbanistică va fi mai înceată, din cauza unei evoluții încete economice. Această credință o sprijinim pe datele ce ni le procură statistica Ministerului de Finanțe din 1926, relativă la veniturile populației Capitalei (fig. 3).
Cum să sistematizăm Bucureștiul: Figura 3 - Veniturile populației Capitalei
Într-adevăr, un oraș nu se clădește și dezvoltă decât într-o măsură foarte mică cu ceea ce ridică municipalitatea și chiar Statul, ci cu ceea ce edifică particularul contribuabil. Municipalitatea nu poate, mai ales la noi, decât să stabilească și consolideze scheletul orașului ca străzi, parcuri, instalațiuni publice. Celulele cu case trebuie a fi completate de particulari. Dar, după statistica citată, în 1926 se aflau în București 117.156 contribuabili, din care 69.000, adică 59% abia aveau un venit total anual de 10.000 - 30.000 de lei, deci erau, putem zice, săraci lipiți. Aceștia dar sunt condamnați să nu poată clădi ceva, să rămână chiriași în bojdeuce în care abia să aibă după ce bea apă. Dar dacă ar fi numai atât. Alți 27.000 contribuabili, deci 23,7%, abia au un venit de 30.000 - 60.000 lei anual, deci săraci, care cu veniturile lor abia ar putea plăti chirii cu totul modeste. Rămân atunci numai 17,3% care ar putea clădi. Iar din aceștia, cu oarecare ușurință, numai 7,1%, adică 8556 contribuabili, ale căror venituri totale se ridică la circa 2 miliarde lei anual, dar care, fiind probabil deja proprietari, iar clădirea nerentând actualmente, nu mai au mare interes a-și investi economiile lor în construcții noi (29).
Clădirea nu poate fi rentabilă, fiindcă tot din graficile contribuabililor de mai sus constatăm că 39,4% din totalul contribuabililor sunt salariați, care aproape toți, cu puține excepții, au salarii care abia le asigură existența socială, iar nu și posibilitatea de a plăti chirii bune sau face economii cu care să poată clădi și deveni proprietari. Proprietarii de case sunt 18,3% din contribuabili, procent care se apropie de cel de 17,3% arătat mai sus că reprezintă contribuabilii cu venituri ce le dau posibilitatea să clădească locuințe sau alte edificii.
Tot din aceste grafice se mai constată că și Statul își trage resursele sale în Capitală prea mult din salarii, care reprezintă 42,6% așa că, cu atât mai mult salariații nu pot clădi și vor rămâne mereu chiriași.
Conchidem că, pentru a putea avea o evoluție mai repede în sensul constructiv al orașului, și deci pentru a avea dreptul ca să prevedem în planul de sistematizare al Capitalei transformări mai importante, va trebui să căutăm a îndeplini următoarele condițiuni economice speciale acestui oraș:
 a)Să se sporească veniturile la comerț și industrie, veniturile mobiliare și ale profesiunilor libere.
 b)Să se micșoreze numărul salariaților și să li se îmbunătățească salariile lor, pentru ca ei să poată economisi un capital oarecare.
 c)Statul și comuna să ajute construirea sistematică de locuințe pentru populația foarte săracă (cei 59% din contribuabili).
 d)Să se caute ca, prin industrie mai ales, să se dea de lucru celor 59% contribuabili prea săraci, dirijând munca lor sper specialități care sporesc valoarea muncii. Numai așa acești contribuabili vor putea capitaliza într-un timp mai redus, cele peste 5.000 ore de muncă (30) necesare pentru o modestă locuință familială.
Am dezvoltat destulă demonstrație ca să arăt că Bucureștiul-metropolă va trece printr-o fază destul de îndelungată de locuințe modeste la periferie și că, atât timp cât capitalul nu va spori considerabil, numai cu resursele actuale nici în centru nu se va clădi înalt. Afară de cazul că vom atrage deodată mult capital străin în construcțiunile din Capitală, ceea ce iarăși nu cred că se va întâmpla, fiindcă ele vor deveni nerentabile chiar pentru capitalul străin.
Așasar, să nu ne închipuim că, dacă vom poseda un frumos desenat și cuprinzător plan de amenajare al orașului, vom vedea crescând cu ochii imensele blockhausuri care vor transforma orașul și vor ferici populația. Nu, casele de lut nears vor rămâne încă decenii la periferie și in suburbane, chiar dacă străzile vor deveni și pe acolo de piatră.
Ceea ce năzuim noi să facem acum, este să prevedem cadru dezvoltării viitoare. Ceea ce clădim astăzi, fie și din imitație de piatră, să nu fim nevoiți a dărâma mâine numai din cauza neprevederii noastre. Să întrebuințăm terenul în modul cel mai rațional pentru higiena și economia generală a orașului. Să căutăm forme și procedee de construcțiune ca să scădem cât mai mult costul, adică din cele 5.000 de ore de lucru pentru o locuință muncitorească. Să părăsim lutul și să ajungem la case care să ne satisfacă cerințele, și înșirate pe străzi de piatră, atât în metropolă cât și în suburbane.
6. Evoluți orașului deci nu se poate realiza fără o evoluție a locuinței din toate punctele de vedere. Mai ales în Capitală, în această direcție trebuiesc îndreptate eforturile arhitecților noștri dacă voim să facem în adevăr operă de urbanism, iar nu numai de aliniere a străzilor cum se făcea în secolele trecute aiurea și suntem forțați a face încă astăzi la noi, ca efect al multiplelor lipsuri de care ne vom ocupa.
Trebuie să începem dar și la noi raționalizarea gospodăriei terenului și raționalizarea construcțiunii (31). Să ne convingem de legea că: lărgimea străzilor și suprafețele curților trebuie să fie proporționale cu înălțimile clădirilor ceea ce atrage prin comasări, norma de a construi numai pe marginile blocurilor (Randbebauung). Mai ales în cartierele de locuințe ieftine, să existe acele Heimstättengärten (grădini acasă) recomandate prin instrucțiunile germane din 1924, care reprezintă ultimul progres în raționalizarea terenului.
Trebuie să mai atragem atenția că aproape în același fel se rezolvă aceste raționalizări fie urmărind locuința colectivă, fie locuința familială. Spre exemplu, realizarea "grădinilor acasă" (Heimstättengärten) este chestiune de ordin economic și tehnic și se pune îndeosebi la proiectele pentru locuințe colective, pe blocuri. D-l W. Kharachnick, deja citat, propune o raționalizare a terenului pentru locuințe colective în cartierele centrale, cu câte 12 etaje distribuite pe blocuri cuprinse între strade largi, la câte 200 m. distanță și cu grădini vaste în centrul lor, amenajate cu toată îngrijirea. Locuințele din aceste blocuri vor avea una, două, trei, patru sau cinci încăperi. D-l Siedler (32) propune o soluțiune care pare mai avantajoasă din punct de vedere higienic și care poate fi recomandată și pentru cartierele relativ centrale din București, adică utilizează clădiri cu trei etaje care acopăr numai 22,5% din terenul blocului, restul rămânând pentru grădini permanente cu acces liniștit, fără praf ori zgomot. Locuințele sunt astfel grupate că la fiecare odihnă de scară au acces câte 4 apartamente cu câte doua și trei camere de locuit plus dependințe.
În ambele soluțiuni rezidă la bază ideea de a concentra spațiul liber deoparte și construcțiunea de alta, idee care va trebui să transforme în acest secol aspectul compunerii celulare a orașelor, îmbunătățind în același timp felul de a trăi al populației, chiar dacă am păstra aceeași densitate de locuitori pe hectar.
Evoluția locuinței mai are loc și în ceea ce privește mărimea, distribuția și rolul încăperilor în raport cu circulația interioară, cu iluminatul ei, cu mobilierul fix, cu materialul divers ce intră în compunerea ei, cu aspectul ei exterior, etc. Fiecare element al locuinței se studiază în mod științific și deci detaliat, până se găsește soluția cea mai avantajoasă față de condițiile climaterice, sociale, economice, etc. din localitatea respectivă. Se impune dar ca și pentru București să se facă chiar de acum asemenea studii, odată cu planul de sistematizare al orașului, spre a se grăbi evoluția firească spre progres și a locuinței populaer bucureștene.
Asemenea studii găsesc că incumbă tot administrației municipale, fiindcă cer sacrificii stăruitoare. Societățile cu caracter particular nu au acest scop, sunt grăbite; și chiar dacă din punct de vedere economic sunt interesate a face uneori asemenea studii, în graba lor de realizare, studiile ar fi incomplete și mai ales unilaterale. Primăria Municipiului ar putea institui concursuri pentru perfecționarea locuinței, însă numai pe bază de programe urbanistice, alcătuite de specialiști și în concordanță cu programul sistematizării orașului.

C) Dar chiar numai pentru a formula problemele mari ale sistematizării regiunii București, sau dacă am voi să ne mărginim cercetările numai asupra dezvoltării viitoare a zonei interioare a Capitalei, avem nevoie în prealabil de o serioasă, sigură și completă documentare urbanistică, care să conducă la alcătuirea programului. O asemenea documentare nu se poate aduna nici în termen prea scurt, nici cu un personal improvizat. Și pentru documentare este nevoie de un program prealabil.
7. Credem că rolul comisiunii menționată mai sus, instituită de d-l Dr. I. Costinescu, Primarul actual al Municipiului, este tocmai acela de a alcătui acest program prealabil asupra documentării de furnizat și mai ales de a stărui ăe lângă administrațiunea generală a Municipiului ca să-i pună la dispoziție mijloacele de adunare a materialului documentar.
Documentarea necesită în prealabil un grup de studii generale și o serie de anchete conduse cu competența specialistului. Urgența cu care trebuiesc sfârșite aceste documentări impune o sporire a colaboratorilor comisiunii pe specialități, colaboratori care să aibă, pe lângă dexteritatea în asemenea lucrări, și toată dragostea de a duce la bun sfârșit, și cât mai curând, misiunea ce li se va încredința. Din experiența ce am, știu că misiunea nu va fi ușoară, mai ales că o documentare ordonată ne lipsește în bună parte pentru București și vor trebui multe investigații, multe cercetări, spre a putea aduna materialul folositor.
Documentarea trebuie să se ocupe de teren și climă, de populație, de lucrările existente și viitoare; adică cu studiile generale geografico-istorice, sociologice și tehnice. Anchetele se vor referi în special la producție și circulație; la higiena orașului și a locuințelor; la estetica pozițiilor naturale și a construcțiilor ca și oricăror lucrări urbane; la problema economică a locuinței și a clădirilor publice; la finanțele, legislația și administrația referitoare sistematizării regiunii.
8. Va fi dar foarte variată această documentare și deci variați vor trebui să fie specialiștii care vor colabora la ea, ca și mijloacele pe care ei ar trebui să le utilizeze spre a aduna un material cât mai complet, mai exact și deci mai de valoare. Acești specialiști vor trebui să lucreze după o directivă coordonată de comisiunea urbaniștilor, care să fie continuu în contact cu comisiunile speciale de documentare, pentru ca materialul adunat să le fie de un folos urbanistic cât mai mare.
Noi am vedea necesare trei comisiuni care să lucreze la documentare: a) Comisiunea geografico-istorică din care să facă parte cel puțin un geograf, un geolog, un istoric, un membru al Comisiunii Monumentelor Istorice, un meteorolog, un delegat al Cassei Pădurilor, un hidrolog, un urbanist, un delegat al Camerelor Agricole. Comisiunea aceasta va cerceta tot ce se referă la trecutul și viitorul dezvoltării aglomerațiunii măcar pe cele 36.000 de hectare care ne interesează din punctele de vedere speciale menționate. Ea va indica norme pentru viitor, elementele vechi de conservat, spațiile libere și plantațiile, utilizarea apelor, etc., ținând seamă de teren și climă. Izvoarele documentării le vor trage fie din cercetări pe teren, fie din lucrări anterioare speciale, publicate ori nu.
Institutul Geologic, cel Meteorologic, Academia Română, Arhivele Statului, cercetările Ministerului de Lucrări Publice și celui de Agricultură, vor fi folosite în ce privește lucrările pe specialități, care coordonate pot duce la concluzii interesante din punct de vedere urbanistic, care concluzii singure pot da adevăratele prescripțiuni ale programului sistematizării.
b) Comisiunea socialo-administrativă din care să facă parte un sociolog, un economist, delegat al Academiei Industriale și Comerciale, un membru delegat al Camerelor de Industrie și Comerț, un membru al Consiliului Superior Administrativ, un jurist, membru al Consiliului Superior Legislativ, un financiar delegat de o mare instituție financiară, Directorul Contabilității Municipiului, un delegat al Ministerului Sănătății Publice, Directorul Serviciului Sanitar al Municipiului, un delegat al Ministerului Muncii pentru locuințe, un urbanist, un delegat al presei, un delegat al Ministerului de Instrucție Publică, un delegat al Ministerului de Finanțe.
Acestei comisiuni îi cade sarcina să pregătească materialul documentar și aplicativ în materie economică, higienică, socială financiară, legislativă, administrativă, etc., care să asigure nu numai alegerea directivelor celor mai proprii acestei regiuni geografice, în privința amenajării dezvoltării viitoare a vieții sociale, dare care să asigure că programul stbailit pe asemenea directive va fi realizat în condițiile cele mai bune.
Astfel higienistul va indica ce este de transformat din punct de vedere higienic în regiune, atât pe cartiere, cât și pe locuință luată în parte; fie din punct de vedere constructiv, fie din punct de vedere al legislației sanitare urbanistice. Economistul cu industriașul și comerciantul vor cerceta problemele relative la producția și consumul populației din regiune, îndeosebi cele ce se pun pentru o dezvoltare avantajoasă în viitor, pe care sociologul să o găsească conformă condițiilor sociale urmărite, între care intră și condițiunile de locuire a muncitorului, de care se ocupă și Ministerul Muncii.
În același timp trebuiesc cercetate care pot fi resursele financiare publice și particulare care vor putea contribui la realizarea sistematizării, chestiuni la care delegații finanței particulare, ai Statului și comunei vor avea să răspundă și să găsească noi resurse. Specialiștii juriști vor indica legile trebuincioase pentru a se da forma juridică avantajoasă propunerilor pentru transformările viitoare, în special asupra restricțiunilor drepturilor de utilizare a proprietății.
Chestiunile care se vor pune comisiunii vor fi multiple și unele neprevăzute, așa că nu putem insista aici mai mult asupra rolului acestei comisiuni.
c) Comisiunea tehnico-artistică ar fi formată din membrii actualei comisiuni tehnice speciale care aplică la Primăria Municipiului regulamentul de construcții și alinieri al Capitalei, și e formată din câte un delegat al Consiliului Tehnic Superior, al Direcției Generale a C.F.R., al Direcției Generale de Poduri și Șoselem al Direcției Generale a Poștelor, Telegraf și Telefon, al Uzinelor Comunale București, al Direcției Căilor de Comunicație a Municipiului și al Direcției Salubrității Municipiului, al Cassei Grădinilor Municipiului București, al Președinției Consiliului de Miniștri, al Serviciului Circulației Prefecturei Poliției, un delegat al Direcției Generale a Porturilor. Căci cu toate aceste instrucțiuni planul de sistematizare are puncte de contact.
Această comisiune va aduna și ea materialul documentar relativ la: repartizarea circulației și natura ei, la repartizarea edificiilor publice prezente și viitoare; la repartizarea spațiilor libere publice și particulare; la căile de comunicație și transporturile pe căi ferate, șosele și canale de navigație; la studiul chestiunei locuinței ș.a. Din punct de vedere artistic comisiunea va cerceta monumentele și pozițiile pitorești de păstrat sau pus în valoare; transformările de adus piețelor și străzilor existente și arhitecturii lor, etc. Tot această comisiune va centraliza studiile și anchetele celorlalte comisii mai sus arătate și, stabilind concluzinile necesare pentru programul de sistematizare, va proceda apoi la alcătuirea acelui program, pe baza căruia să se poată proceda apoi la alcătuirea pieselor proiectului de sistematizare, a legilor și regulamentelor de realizare a prevederilor programului. Programul și anexele lui vor trebui aprobate de Consiliul General al Municipiului înainte de începerea întocmirii proiectelor spre a se evita cheltuieli inutile.
Programul alcătuit de această comisiune tehnico-artistică va fi supus și examenului comisiunii pregătitoare, actualmente în ființă și formată mai ales din consilieri comunali, după cum am arătat mai sus.
Directorul Cassei Lucrărilor Municipiului, care are conducerea de resort a sistematizării Municipiului, desigur va face parte de drept din toate aceste comisiuni pentru coordonarea lucrărilor lor și pentru a da sugestiuni comisiunilor în interesul urbanistic. El va ordona tot materialul adunat de comisiuni și va îngriji de publicarea lui îngrijită într-un volum pentru pregătirea opiniei publice.(33)
Desigur că aceste numeroase comisii și cu atâția membri, vor apare la prima vedere ca un mecanism greoi, inutil, neproductiv, pe lângă că ar fi și costisitor. Toate aceste defecte ale comisiunilor sunt însă mai mult ale oamenilor decât ale sistemului.
Și în Franța, unde ca și la noi, comisiunile sunt privite mai întotdeauna cu scepticism, în materie de amenajarea orașelor, unde atâtea interese sunt în joc, tot la comisiuni s-a făcut apel pentru documentare și stabilire de programe. Astfel prin circulara din 5 Martie 1920, relativă la aplicarea legii din 14 Martie 1919 pentru planurile de amenajare și extensiune a orașelor, ministrul de interne francez, T. Steeg, recomanda municipalităților să facă apel la informațiunile ce le pot da pentru documentare în special la diferitele asociațiuni de specialiști de felul celor ce am enumerat mai sus.
În Statele Unite, de exemplu, orașul Chicago și-a întocmit planul de amenajare cu ajutorul unei comiusiuni de a cărei activitate m-am mai ocupat în "Arhiva" (anul I pag. 705).
Comisiunea era sub președinția de onoare a primarului orașului, iar vice-președintele executiv era Bennett, directorul serviciilor lucrărilor tehnice al orașului (34).
Prin o astfel de procedură și cu aceste mijloace, putem ajunge la un program pe baza căruia specialistul urbanist, (care pentru București legea prevede a fi serviciul tehnic al Municipiului) să-și elaboreze proiectul de amenajare.

D) Programul este o operă de urbanist extrasă din materialul documentar adunat cum am arătat mai sus. În instrucțiunile anexate circulării din 5 Martie 1920 a Ministerului de Interne francez (35) găsim firul conducător la alcătuirea unor asemenea programe, tot așa de recomandabil ca și la întocmirea proiectului de amenajare. Redăm textual pasagiile de un deosebit interes:

"Să fii rezonabil în studiul și traseul planului de extensiune, amenajare și înfrumusețare; reoznabil, fiindcă bugetele Franței sărăcite nu se potrivesc cu fantezii costisitoare; rezonabil, pentru că trebuie ținut seama de ce există; în fine, rezonabil, fiindcă odinioară drumurile de fier, astăzi automobilismul, mânie aeronautica, pot sfărâma o concepție prea rigidă, prea absolută; rezonabil încă, spre a da prin vederi destul de largi, satisfacție spiritului de prevedere a legiuitorului (36).
Să studiezi circulția interioară și exterioară, aducându-ți aminte că direcțiunea, folosința, caracterul, lărgimea căilor, sunt funcțiuni unele în raport cu celelalte. Să lărgești sau să creezi drumuri de mare trafic cu pante minime, cu unghiuri deschise, cu raze de girație ample, cu câmpuri de vedere suficiente, facilitate prin teșituri mari la colțurile stradelor. Mai curând să ameliorezi decât să răstorni, pentru ca să nu distrugi caracterul, individualitatea orașului, aspectul lui pitoresc și decorativ. Nu este necesar să favorizezi iuțelile mari (37) în centrele populate și este inutil să lărgești sistematic străzile pe unde nu trece nimeni. Obligațiunile higienei trebuie să dea atacul cu mult mai energic la curțile obscure decât la străzile înguste.
Să amenajezi vechile traseuri; gândește-te la cheltuieli și amintește-ți că o stradă nouă ce ar fi de dorit, dar al cărei cost împiedică să fie realizată vreodată, este mai puțin interesantă decât una ameliorată; că, din cauza pantelor, cel mai bun drum de la un punct la altul, nu este totdeauna linia dreaptă; că aliniamentul rectilin strică adesea aspectul unei străzi vechi, fără profit apreciabil. Evită totuși ca, în vederea suprimării unei cheltuieli minime în totalitatea lor, să grevezi aglomerațiunea cu o jenă iremediabilă.
...................
Caută, pe cât posibil, să suprimi pasagiile de nivel ale căilor ferate și podurile învârtitoare ale canalelor de navigație. Să prevezi și să înlesnești, la unele căi, o lărgire ulterioară prin mijlocul bandelor laterale gazonate.
Să studiezi repartiția spațiior plantate și libere, interioare și exterioare, publice și particulare. Este vorba să punem în orașele noastre mult mai mulți pomi și mult mai puțini locuitori pe hectar, iar să nu creem, în orice chip și cu mari cheltuieli, suprafețe goale alături de cele existente."

......

Principiile aceste circulări își pot găsi și la București o justă aplicare în alcătuirea programului, căci, după cum am arătat până aici, și la București trebuie să fim rezonabili și să ținem seamă de resurse, nu atât la desființarea a ceea ce există, care adesea nu mai are valoare, cât la cheltuieli continui de întreținere a unor lucrări ce s-ar prevedea, dar care nu ar realiza ceva într-adevăr folositor sau de o valoare artistică deosebită.
9. De aceea programul trebuie de la început să fixeze, precis și judicios, care sunt elementele ce trebuiesc păstrate în viitor, și să dea chiar indicațiuni asupra punerii lor în adevărată valoare. Ne gândim mai ales nu la valorile artistice, ci la caracterul local, la acele elemente care constituie organe rezultate ale evoluției regiunii. În opoziție cu acest punct de program, trebuie să existe și punctul care să scoată în relief care anume sunt elementele ce trebuiesc îndeosebi combătute, sau desființate prin viitoarea amenajare a regiunii.
Credem că, fața de clima noastră și firea românului de a fi legat de pământul țării, , în primul rând trebuiesc conservate și dezvoltate plantațiile de arbori și suprafețele acoperite cu apă; vor trebui conservate locuințele familiale cu grădini și curți separate. Vor trebui deci oprite distrugerile plantațiilor, și nu încurajate șirurile de căsuțe insalubre înghesuite prin fundături și speculate pe seama chiriașilor. În acest ultim caz sunt de preferat clădirile mari de raport, care au avantajul unor cheltuieli publice de întreținere mai mici.
Am vrut aici să dau numai câteva exemple de recomandațiuni necesare ale programului, iar nu să rezolv chestiunile care așteaptă în prealabil studiile documentare indicate mai sus.
10. Tot în capitolul elementelor de conservat și punerii lor în valoare, intră și monumentele istorice și artistice, și mai ales pozițiile pitorești naturale sau artistice.
Elementele de asemenea categorii nu sunt prea multe în regiunea Municipiului București, dar ele pot fi înmulțite, dacă vor fi cercetate în amănunt și scoase în relief. Astfel, ca să citez exemple cunoscute de toată lumea, cele câteva movile (gorgane) din București nu sunt deloc puse în valoare artistică, ci din contră, pe zi ce trece, punerea lor în valoare este mai compromisă prin lucrările ce se fac în jurul lor. Dealul Mihai Vodă (Arhivele Statului), dealul Mitropoliei, dealul de la Radu Vodă, dealul Văcăreștilor, și chiar gorganul St. Ilie (de lângă Liceul Lazăr) și altele, ar putea deveni de un pitoresc interesant, care să fixeze caracterul orașului nostru, prin o îmbinare fericită a pitorescului natural cu monumente istorice sau arhitectonice existente sau viitoare.
Lacurilor de la nordul Capitalei, mai ales Tei și Fundeni, atât de pitorești acum, le poată fi sporită valoarea considerabil (38). Chiar grădina Cișmigiu cu lacul ei mai are încă de suferit multe transformări, îndeosebi în jurul ei, spre a fi pusă în adevarată valoare. În fig. 4 dăm o propunere unilaterală pentru punerea acestei grădini mai în evidență.
Cum să sistematizăm Bucureștiul: Figura 4 - Plan sistematizare Centrul Civic - Grădina Cișmigiu
Monumentele publice ale Capitalei se caracterizează prin lipsa punerii lor în valoare, din punct de vedere urbanistic. Aproape nici unul nu are perspectivă, puține au spațiu liber în jurul lor spre a ușura circulația.
Palatul Poștei este un exemplu de asemenea lipsuri care se vor reliefa și mai mult când Palatul Senatului va fi complet gata, iar terenurile acum aproape neutilizate spre Dâmbovița vor fi acoperite cu construcțiuni înalte și înghesuite, cum se proiectează a se executa. Ameliorarea artistică s-ar putea face în acest colț cu sacrificii nu prea mari față de rezultatul permanent și deosebit ce s-ar obține, rezultat favorizat și de o diferență de nivel propice. În Fig. 5 dăm una din variatele propuneri de ceea ce s-ar putea face acolo acum.
Cum să sistematizăm Bucureștiul: Figura 5 - Plan sistematizare Piața Senatului
Teatrul Național, care pe zi ce trece va fi mai înabușit, trebuie căutat să fie conservat în libertate. Ar putea fi salvat prin o amenajare specială cuprinzând grădina Oteteleșanu inclusiv hotelul Frascati. Largul spațiu de la statuia Brătianu, ori cât de rău întreținu este, tot mai cu voioșie este privit acum de cât va fi în viitor, când el va fi redus într-un chip greu de imaginat, prin construcțiile celorlalte trei colțuri ale încrucișerii: Primăria, Ministerul Agriculturii, și, auzim, terenul palatului Șuțu, va fi clădit cu Ministerul Instrucțiunii. Cel puțin terenul palatului Șuțu va trebui expropriat și unificat cu micile grădini din fața Universității, ca o compensație a aerului ce va fi pierdut în viitor pe celelalte direcții. Pe b-dul Brătianu sunt destule locuri mari pentru ministere și care nu așteaptă decât să fie clădite. Să concentrăm clădirile de o parte și să concentrăm, sporindu-le, spațiile libere, este un principiu ce am enunțat și care iși are aplicațiunea aici, și higienică și artistică.
Dar, spre a nu extinde prea mult privirea asupra laturii artistice în raport cu care ar fi multe exemple de trecut în revistă, ne îndreptăm la alt punct al programului.
II. Circulația și transporturile interioare ale orașului și exterioare lui, precum și cele interioare întregii zone a Municipiului, trebuiesc studiate prin planul de sistematizare și prezentate în program din o serie de puncte de vedere. Cel mai important obiectiv pentru urbanist, este acela al repartizării circulației pe suprafața orașului, deci obiectivul congestionării arterelor de comunicație (39), în raport cu iuțeala ce vrem să păstrăm pentru vehiculele circulând în special în interiorul orașului.
Pentru a nu da o extensiune prea mare acestui obiectiv, nu voi a mai repeta cele ce am mai scris în această privință. Dar, fiindcă o importantă congestiune se produce în centrul Bucureștiului din cauza staționării vehiculelor pe străzi, menționez că și la noi se poate studia o soluționare prin înființarea de stațiuni subterane pentru automobile și chiar garaje publice subterane. Squarul Sărindar și piața Teatrului Național pot fi studiate ca atare, fiind favorizate de străzile limitrofe denivelate, care ușurează accesul la asemenea stațiuni subterane într-un punct unde congestiunea se va resimți foarte mult.
Cât privește transporturile pe căile ferate (40) sau cele pe apă (41), programul lor pentru amenajarea regiunii Municipiului, trebuie alcătuit de comun acord cu Direcția Generală a Căilor Ferate și cu Direcția Generală a Apelor din Ministerul de Lucrări Publice, luându-se asigurări de respectarea lui. Până acum nimic nu este definitiv hotărât, căci soluțiunile se schimbă radical în fiecare an.
Chiar în privința aeroporturilor trebuiesc luate măsuri prin program. Aeroportul de la Băneasa este din zi în zi mai strâns între clădiri ce ies ca din pământ și-i compromit viitorul. Și aeroporturile militare trebuiesc regulamentate în programul planului de sistematizare regional.
Mă rezum la aceste indicațiuni sumare relative la transporturi și circulație spre a trece la o chestiune nouă ce merită a figura pe program.
12. Un "centru civic" al Capitalei, bine determinat, adică bine separat prin artere de comunicație și bine încadrat cu clădirile monumentale publice, se poate realiza prin un plan de sistematizare, așa cum în Viena "ringul" l-a realizat, făcând celebritatea acestui oraș? Cred că da, deși nu mă gândesc la un ring vienez, care are altă geneză și deci corespunde unei evoluții speciale, care nu a existat în București.
Propunerea din fig. 4 nu a fost făcută numai pentru punerea în valoare a grădinii Cișmigiu, ci și pentru demarcarea unui centru civic al Capitalei care să poată fi tratat cu toată arta și îngrijirea trebuincioasă. În București monumentele publice sunt puține, căci cele mai multe din administrațiile publice sunt adăpostite încă în case particulare improprii închiriate, ceea ce nu ajută bunei rânduieli în o administrație publică. Câteva clădiri importante sunt deja grupate în jurul centrului civic indicat în schița de mai sus. Pot fi aici grupate în viitor și celelalte ce mai sunt de clădit, fiindcă mai sunt terenuri ce se pot achiziționa de acum de către Stat; mai sunt și destule proprietăți particulare cu clădiri de mică valoare ce pot fi afectate prin comasări pentru clădiri monumentale publice în jurul acestui nucleu. Numai astfel Capitala noastră s-ar putea impune și ca organizație, altor orașe din țară.
13. Un capitol întreg al programului va trebui consacrat higinei orașului și locuinței. Comasarea proprietăților, sau uneori numai corectarea limitelor proprietăților, este o condiție sine qua non pentru progresul higienic al orașului. Mai ales la București din punct de vedere urbanistic este nevoie de elaborarea unei legi speciale pentru comasarea și rectificarea proprietăților.
Programul trebuie să arate care vor fi principiile legii pe care cel ce proiectează planul de amenajare se poate bizui. Prin urmare planul de amenajare va avea în ce privește comasarea o latură slabă, fiindcă el va fi alcătuit fără să știm precis dacă vom avea sau nu pentru București o lege pentru comasarea proprietăților.
Principiile comasării trebuie să concorde cu principiul specializării cartierelor după categoriile cunoscute, care cer dimensiuni pentru loturi și blocuri, variind cu specialitatea cartierului.
Regulamentele de construcție, regulamentele de poliție de sanitară, lucrările edilitare ce trebuie executate de Administrația Comunală, ca și organizația și conștiința administrativă, sunt auxiliarele pe care programul sistematizării din punct de vedere higienic trebuie să le aibă în vedere. Aceste auxiliare au o importanță tot așa de mare ca planul de sistematizare însuși, ba poate chiar mai mare. Comisiunea care va alcătui programul, în mod necesar va trebui să studieze detaliat și aceste condițiuni de aplicare a planului.
14. Lucrările edilitare, precum modul de executare a pavajelor, profilele transversale și longitudinale ale străzilor, conductele de apă, canalizarea orașului, conductele pentru curentul electric (iluminat, telefon, telegraf etc.) trebuiesc studiate în detaliu. Dar cel puțin programele generale ale acestor lucrări trebuiesc stabilite odată cu planul de sistematizare pentru a se lucra după un plan unic, deci concordant, iar nu ca acum, când fiecare serviciu public desface ceea ce un alt serviciu public a executat mai înainte cu multă cheltuială, sau dau un aspect lucrărilor lor în completă opoziție cu scopul urmărit de un plan de sistematizare.
Fiecare din aceste lucrări trebuie să-și ia locul indicat prin planul de sistematizare și la timpul hotărât prin planul de lucru. Independența aproape completă ce există actualmente între aceste servicii trebuie să dispară, dacă vroim să realizăm planul de sistematizare. Unele servicii, acum chiar, schimbă cu totul prevederile planului de sistematizare, și anume după aprecierea lor, fără să țină seama de perturbațiile ce produc, și de lipsa de legalitate a schimbărilor care se fac.
Mai ales faptul că planul viitor de sistematizare este un plan regional, cu atât mai mult trebuiesc studiate acum proiectele generale pentru canalizarea, alimentarea cu apă, energie electrică, de pavare a arterelor principale, etc. din întreaga regiune a Municipiului; iar nu să se extindă în mod simplist, pe crâmpee, rețelele actuale, căci acesta este un sistem contrar sistematizării, contrar principiilor științifice.
15. Prin urmare, programul va arăta nu numai ce se cere planului de amenajare regională, ce se așteaptă de la acel plan, dar va da indicații de detaliu anume pe ce legislație trebuie să se bizuiască proiectantul, pe ce mijloace financiare și pe ce aparat administrativ se poate el bizui când se va încerca realizarea planului ce a proiectat.
Proiectantul trebuie să rămână în fiece moment solid pe realitate. Comisiunile să edifice întregul aparat, să ridice eșafodajul pe care să se sprijine planul de sistematizare care nu trebuie să ajungă literă moartă.
Programul mai trebui să arate clar pe ce piese tehnice, statiscite, etc. trebuie să se sprijine lucrarea proiectatorului și ce anume piese de desen și la ce scară sunt necesare; apoi ce evaluări trebuie să procure planul de sistematizare. Care planuri vor avea caracterul de plan indicator și care vor fi pentru detalii de execuțiune. Cum vor fi alcătuite acele planuri pentru utilizarea lor în serviciul zilnic.
În fine, ce personal tehnic ajutător se va pune la dispoziția proiectatorului, în ce termen trebuie să alcătuiască planul, ce fonduri necesare studiilor și lucrărilor de proiectare i se vor pune la dispoziție.
Cu acest procedeu de lucru se va putea obține un plan de sistematizare care să reprezinte un progres real față de cel actualmente în vigoare, care a fost alcătuit, cum am arătat, în niște condițiuni cu totul speciale.
Totuși țin a observa aici că, în cei 2 ani înainte de război și mai ales în cei 10 ani de după război (de la 1918 de când de fapt se aplică planul în totalitaea lui) planul actual de sistematizare al Bucureștiului a adus servicii foarte mari orașului. Numai dacă am ține seamă de ordinea relativă ce a pus în haosul ce exista înainte de război în ceea ce privește alinierile străzilor; numai dacă am ține seamă de serviciul ce face acum ca ghid al sectoarelor în activitatea lor autonomă; și numai dacă ne-am gândi la ce s-ar fi întâmplat dacă nici un plan general de aliniere aplicabil nu ar fi existat pentru București după război; aceste considerații sunt suficiente ca să conchidem că cei 10-12 ani de viață ai actualului plan (și chiar poate 14 ani, dacă ținem seamă de timpul de pregătire a celui viitor) sunt ani de campanie meritoși, care trebuiesc socotiți dublu la activ.
Sper că cu această expunere generală am putut da oarecare indicațiuni care să convingă pe cei chemați că, pentru a avea un plan serios de sistematizare a regiunii Bucureștiului, chestiunea sistematizării trebuie privită serios, studiată serios, proiectată serios și aplicată serios. Adică cu oameni competenți, care să-și sacrifice timpul lor; cu o voință fermă a administrației comunale; cu dragostea de oraș și cu banii tuturora.
Note:
  1. "Urbanismul" este trecut în clasificarea internațională zecimală printre artele frumose, ceea ce este o eroare, căci nu numai estetica formează obiectivul principal al urbanismului, ci mai ales economia, higiena, ca și circulațiunea, pe lângă alte probleme de ordin secundar. Dintre aceste obiective principale, cele care se pun în mod constant urbanistului sunt cele de ordin higienic și economico-administrativ.
  2. C. Sfințescu: Nevoi și posibilități în industria clădirilor din București (Bulet. A.G.I.R. Mai-Iunie 1921)
  3. C. Sfințescu: Sistematizarea orașelor și legea de expropriere (revista "Edilitatea", 15 Martie 1926)
  4. C. Sfințescu: Activitatea constructivă a orașelor noastre în ultimii ani (Monitorul Uniunei Orașelor, 1924 și Ianuarie 1925).
  5. idem: Clădirea în fața legiuitorului român (rev. "Edilitatea", Aprilie 1928).
  6. idem: Organizarea financiară pentru producția de locuințe muncitorești (Monitorul Uniunei Orașelor, Martie 1928).
  7. Pentru anul 1928, Statul a deschis tot în acest scop, un credit de 15 milioane lei.
  8. C. Sfințescu: Nevoia Parcului Național pentru Municipiul București (Mon. Uniunei Orașelor, Martie 1927).
  9. C. Sfințescu: Sistematizarea orașelor în cadrul organizației actuale (Monitorul Uniunei Orașelor, Iulie 1927).
  10. C. Sfințescu: Chestiuni de autonomie și descentralizare comunală ("Independența Economică", Noiembrie 1919).
  11. Cristea Nicolescu: Să ne americanizăm ("Bul. Soc. Politecnice", Aprilie 1928).
  12. C. Sfințescu: Organizarea muncii în serviciile publice ("Monitorul Uniunei Orașelor", Ianuarie 1928).
  13. Dacă ținem seamă că de pe urma exproprierilor nu s-au avut numai cheltuieli, ci și încasări, prin vânzarea unora din terenurile rămase, procentul sacrificiului se reduce și mai mult.
  14. C. Sfințescu: "Înălțimea de dat clădirilor și întinderea corespunzătoare a curților în București" ("Bulet. A.G.I.R.", 1921) și: Planurile de sistematizare și regulamentele de construcțiuni în raport cu dezvoltarea orașelor ("Monit. Uniunei Orașelor", Septembrie 1924).
  15. C. Sfințescu: Planurile topografice și cadastrale în urbanism ("Monit. Uniunei Orașelor", Decembrie 1927) și: Ing. T. Rădulescu: Ridicări de planuri prin fotografie din avion ("Monit. Uniunei Orașelor", Decembrie 1927), apoi Quinchez: Despre fotografia aeriană ("Monit. Un. Or." August 1927).
  16. Contract și caiet de sarcini pentru executarea planului fotografic al Municipiului București ("Mon. Un. Or.", Iunie 1927).
  17. Astfel a luat ființă asociația "Amicii Bucureștiului", iar în 1927 și "Asociația Urbaniștilor din România". Cursuri de urbanism se țin în școlile noastre superioare de mai mulți ani.
  18. Planul de sistematizare în vigoare a fost alcătuit pe baza unui program al administrației comunale din 1914, de către autorul acestui studiu, în anii 1914-1916. Formalitățile și discuțiile pentru aprobarea lui potrivit legii, au durat - cauza fiind și războiul - până în Aprilie 1921, când a fost decretat, grație înțelegerii situației de către d-l C. Argetoianum pe atunci Ministru de Interne.
  19. Din această comisiune fac parte până acum: Ing.-Șef C. Sfințescu, Dir. G-ral al Casei L. Or., Arhitect R. Bolomei, Directorul Arhitecturei Mun. Buc., Ing. Insp. G-ral Elie Radu, membru al Cons. G-ral al Mun. Buc., Ing. I. Ghica, membru în Cons. G-ral al Mun. Buc., Ing. R. Kobici, membru în Cons. G-ral al Mun. Buc., Ing. Insp. G-ral N. Vasilescu-Karpen, membru în Cons. G-ral al Mun. Buc., Ing. I. Săbăreanu, membru în Del. Perm. și în Cons. G-ral al Mun. Buc., Ing. T. Rădulescu, Dir. al Serv. Cadastrului din Dir. C. L. Or. Municip. București și în urma intervenției, prin Ministerul de Interne și d-l Arh. P. Smărăndescu, din Min. de Interne
  20. C. B. Purdom: The Building of satellite towns (1925) pag. 49.
  21. L. Rosenthal: Quand le bâtiment va, 1928 pag. 52, 56.
  22. Le Corbusier: Urbanisme (1924).
  23. Nelson P. Lewis: The planning of the modern city 1923 pag. 368.
  24. Vintilă Mihăilescu: Principalele tipuri de așezări rurale în România.
  25. Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, anul I pag. 678
  26. "Monitorul Uniunei Orașelor din România", Decembrie 1925.
  27. W. Kharachnick: Quelques problèmes d'urbanisme (1927), susține că înălțimea maximă susceptibilă de a procura o viață agreabilă și confortabilă locuitorilor unui oraș mare este de 12 etaje, care corespunde la o stradă de 40 m. lățime. În congresul internațional pentru amenajarea orașelor ținut la New York în 1925 s-a arătat că acel număr potrivit de etaje ar fi de 5-6. Tot d-l Kharachnick așează în așa numitele "cartiere centrale" următoarele cartiere specializate: comercial, cartierul administrativ și al vieții intelectuale. Ultimul e discutabil dacă e bine așezat în centru.
  28. Ed. Joyant: Traité d'Urbanisme, pag. 158 vol. I, unde este publicat textul legii. Legea românească corespunzătoare trebuie refăcută pe noile principii.
  29. Clădirea în fața legiuitorului român de C. Sfințescu(Rev. "Edilitatea", Aprilie 1928).
  30. C. Sfințescu: Căminul Muncitorului (Rev. "Energia", Iunie 1921).
  31. Dr. Ing. Block: Probleme des Baeuns, 1928
  32. Probleme des Baeuns, pag. 47-54
  33. Studiile și anchetele de documentare care au servit la programul de sistematizare a orașului Karlsruhe, au fost tipărite într-un elegant volum, foarte îngrijit, în 1926 de către d-l Schneider, primarul orașului. Această publicitate poate servi ca model de prezentare a documentării trebuincioase stabilirii unui program de sistematizare regională (General-bebaungsplan der Landeshauptstadt Karlsruhe in Baden, 1926. C.F. Müller, Varlagsbuch-handlung, Karlsruhe).
  34. Ten Years of the Chicago Plan Comission, April, 1920.
  35. Ed. Joyant: Traité d'Urbanisme 1923, pag. 167, vol. I.
  36. Noi nu am ajuns încă la acel spirit de prevedere al legiuitorului, fiindcă nu avem încă o lege de felul aceleia la care se referă circulara.
  37. Mai potrivit s-ar fi putut spune: prea mari.
  38. Această chestiune este acum în sudiu și comportă cercetări variate.
  39. C. Sfințescu: Problemul circulației în București ("Mon. Uniunei Oraș." din România, Februarie 1928.)
  40. C. Sfințescu: Asupra liniei ferate traversând Capitala dealungul Dâmboviței ("Bul. Asoc. G-rale a Ing. din Rom.", Sept. 1925).
  41. C. Sfințescu: Industralizarea intensivă și extensivă a Capitalei. ("Independența Economică", Oct.-Dec. 1921).